Cand si cum ii comunicam copilului ca este adoptat?
Orice persoana are nevoie sa stie lucruri despre trecutul sau pentru a-si putea forma o imagine despre prezent si despre sine. In definirea imaginii de sine incorporam nu doar informatii despre felul in care suntem acum, ci si informatii despre felul in care ne-am nascut, am crescut, detalii despre originile si cultura noastra. De aceea, este important ca fiecare copil sa cunoasca aceste lucruri.
De ce e dificil sa comunicam copilului ca este adoptat?
Pentru multi parinti, a-i spune copilului ca este adoptat este o sarcina dificila si inspaimantatoare. De multe ori, cand se vorbeste despre adoptie, discutiile se axeaza mai mult pe abandon, pe faptul ca parintii naturali nu au crescut copilul. Sigur, acesta este unul din aspectele situatiei, dar poate chiar mai important este faptul ca noii parinti l-au dorit pe copil, l-au luat alaturi de ei si formeaza impreuna o familie. El se afla printre ei pentru ca este iubit si pentru ca este important, iar uneori a fost chiar ales. Parintii se tem ca, daca copilul va afla ca este adoptat, se va simti dat la o parte, dar daca i se explica faptul ca a fost dorit foarte mult, copilul va simti ca apartine familie.
O alta teama a parintilor este ca nu cumva copilul sa nu ii mai considere parintii lui adevarati. In realitate, copiii isi considera parintii adoptivi drept parintii adevarati, iar cei biologici sunt… doar biologici.
De ce sa spunem copilului ca este adoptat?
Intrebarea care apare destul de des este de ce sa ii spunem copilului ca este adoptat. De ce sa nu il lasam sa creada ca este si copilul biologic al parintilor sai? Asa cum am mentionat la inceputul articolului, informatiile corecte despre sine sunt esentiale in dezvoltarea personala si crearea unei imagini de sine pozitive si adecvate. Bebelusii tin minte anumite lucruri din primele luni ale vietii si chiar din perioada sarcinii. Desi aceste informatii nu sunt constientizate, se pare ca ei retin diferite aspecte. De exemplu, copiii care au fost expusi intrauterin la anumite melodii sau limbi straine le-au invatat ulterior mult mai usor, iar unii chiar le-au reprodus partial dupa nastere.
Cand este adoptat, desi nu stie despre ce este vorba, copilul simte o schimbare. Poate noua mamica miroase altfel, are alta voce si alte batai ale inimii. Acesta ar putea fi unul din motivele pentru care multi copii care nu stiu ca au fost adoptati simt ca nu isi gasesc locul, ca le lipseste ceva sau ca nu au aflat ceva esential despre ei. In plus, odata ce cresc, ei pot observa anumite diferente intre ei si parinti privind aspectul fizic sau temperamentul. Daca nu isi cunoaste originile si nu i se raspunde la intrebari, copilul – si, ulterior, adultul − se poate simti confuz si poate avea impresia ca i se ascunde ceva sau chiar ca este mintit. De aceea, daca afla la varste mai mari ca sunt adoptati, unii tineri se pot simti tradati.
Cand ii spui copilului ca este adoptat?
Putem sa ii comunicam acest lucru oricat de devreme, atat timp cat adoptam limbajul si mesajul varstei si capacitatii lui de intelegere. Daca este mic, ii putem spune ca el vine de la alti parinti, dar parintii aceia doar l-au luat de la barza si apoi l-au transmis mai departe. Pe masura ce creste, putem sa ii dam mai multe detalii, adaptate nivelului sau de intelegere.
Cum ii spui copilului ca este adoptat?
Nu exista un discurs standard sau o modalitate specifica de a discuta acest lucru cu copilul. Important este ca, atunci cand o faceti, sa o faceti pe intelesul lui, punand lucrurile intr-o lumina pozitiva, axandu-va pe faptul ca face parte din familia aceasta, nu pe faptul ca nu mai face parte din familia biologica. De asemenea, este important ca parintele sa se simta confortabil cu aceste lucruri pentru a nu-i transmite o stare de anxietate copilului.
Cel mai important lucru pe care trebuie sa il aveti in minte este ca a adopta si a fi adoptat nu este o lipsa, ci este o implinire. Este o modalitate foarte frumoasa prin care o familie se intregeste si atat parintii, cat si copilul isi schimba viitorul in bine.
Text: Ioana Bors, psihoterapeut
