De ce nu te simţi niciodată suficient de bun şi ce poţi face în această privinţă
Din start, acest fel de a te raporta la propria persoană este unul nefericit. Dacă întrebarea “de ce nu sunt suficient de bun/ă?” se regăsește des printre gândurile tale, e timpul să îți acorzi niște timp pentru a-ți observa laturile pozitive, pentru a te reconecta cu partea frumoasă a vieții tale.
Totul începe din copilărie, atunci când unora dintre noi li se spunea că “mereu vor fi oameni mai buni sau mai răi decât tine” iar altora că “nu ești niciodată suficient de bun”. De cele mai multe ori ne gândim că oricât ne-am pricepe la ceva, tot există cineva mai experimentat și că nu avem nicio șansă. Ne concentrăm atenția pe cei pe care îi percepem ca fiind extraordinari și mult mai buni decât noi, presupunând (eronat) că noi nu putem atinge nivelul lor. Acest fel de a te privi te va face într-un târziu să crezi că nu ești suficient de bun/ă la nimic și va avea și un impact negativ major asupra încrederii în forțele proprii, asupra părerii pe care ți-o formezi despre propria persoană.
Gândul că nu eşti suficient de bun nu apar din senin la maturitate
Probabil că recunoști acea voce neobosită care se aude în capul tău încă din copilăriei și care îți amintește constant de fiecare sentiment distructiv pe care l-ai trăit: “Ești prea gras/ă! Nu eșți suficient de popular/ă! Nu-i pasă nimănui despre ce vorbești! Părerile tale sunt prostești! Nu meriți mai mult! Ești condamnat/ă să ai soarta părinților tăi! N-o să reușești, “X” e mai bun! Eforturile tale sunt degeaba! Ești prea tânăr/ bătrân/ sărac/ prost/ necunoscut pentru a face orice! Ești o dezamăgire!”
Este tragic faptul că aceste patternuri nu apar din senin la maturitate sau în urma unei experiențe nefericite. Sămânța a fost plantată încă de când erai mic/ă, de către părinți, rude, cunoscuți, colegi de școală, etc. Nu ai avut nicio șansă să poți distige atunci ce e corect și ce nu, ce e bine și ce e rău, creierul tău fiind încă într-un stadiu de învățare. Aceste origini toxice pot fi identificate la adolescenți, a căror principală grijă este cum să facă față faptului că mereu apare cineva mai bun decât ei. Ajung să fie prizonierii fricii de eșec și a spaimei de inferioritate. Orice om face comparații și orice om crede câteodată, cel puțin, că nu ajunge atât cât este și poate el. Aparent, femeile tind să facă asta mai mult decât bărbații și “plătesc” mai mult din acest motiv. Anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, ajung să fie consecințe ale faptului că îți pasă prea mult de ceea ce cred alții în legătură cu viața ta.
Fericirea depinde și de cât curaj pui în ideile, țelurile și dorințele pe care le ai. În plus, dacă îți spui tot timpul lucruri rele despre tine, vei ajunge să le crezi până la la urmă și greu îți vei găsi puterea de a te convinge din nou că nu este așa.
