Dorinta de perfectiune sau goana dupa o himera
Sunt oameni care nu pot fi fericiti decat daca ating perfectiunea, daca sunt mereu pe primul loc, daca rezultatul actiunilor lor este exceptional. Sunt oameni care inteleg ca, daca perfectiunea nu face parte din viata lor, atunci totul este in zadar.
Suntem oameni si, prin natura noastra, suntem imperfecti, asa ca este aproape imposibil sa avem numai rezultate de exceptie si sa iesim mereu in fata. Apoi daca am atinge perfectiunea atat de usor, cum am mai putea evolua? Cum am mai invata din greseli?
Din pacate, oamenii avizi dupa perfectiune sunt oameni tare nefericiti care descopera destul de repede gustul amar al goanei dupa o himera.
De unde vine dorinta de perfectionism?
Dorinta de perfectiune vine, de cele mai multe ori, din copilarie si este imprimata de catre parinti. Sunt parinti a caror dragoste pentru copiii lor este conditionata de comportamentul si performantele acestora. Copiii invata foarte repede ca, pentru a fi suficient de buni si pentru a merita iubirea celor din jur, trebuie sa se ridice la inaltimea asteptarilor acestora. Invata ca numai daca au rezultate exceptionale conteaza in ochii celorlalti.
Mai mult, stima lor de sine este influentata de atingerea perfectionismului. In imposibilitatea atingerii perfectiunii, acesti oameni se simt inutili, incapabili, nedemni de cei din jur si nu considera ca au vreo scuza pentru esecul lor. De aici pana la trairea unui stres permanent, a unei stari de agitatie si tristete mai este doar un pas. Sunt dispusi sa isi sacrifice sanatatea si tot timpul disponibil atunci cand se implica intr-o actiune. Nu pot pierde pentru ca nu stiu sa piarda.
Omul, fiinta imperfecta!
Pe langa educatia din copilarie, o mare influenta o are si mass-media care ne prezinta niste supermodele, adevarati eroi. “ Eroi” care fac o sumedenie de lucruri perfecte, in acelasi timp. Mesajul receptionat este: “Daca ei pot, eu de ce n-as putea?”. In realitate, lucrurile nu sunt deloc asa. Suntem imperfecti, facem lucruri imperfecte si este absolut normal sa fie asa.
Este adevarat ca, pentru a ne accepta imperfectiunea, este necesar sa invatam sa ne iubim asa cum suntem. Pentru aceasta ar trebui sa incetam sa ne mai condamnam pentru greselile din trecut, sa traim in prezent acceptand provocarile vietii si sa speram la un viitor frumos, nu perfect. Este atata frumusete in imperfectiunea vietii, este de ajuns doar sa o vedem.
Relatia “ perfecta”: doi oameni care-si accepta imperfectiunea!
Imperfectiunea are farmecul sau si face parte din viata, ne face diferiti si atat de frumosi. De multe ori ne indragostim de imperfectiunea cuiva in timp ce admitem ca perfectiunea nu numai ca este anosta, dar poate deveni si plictisitoare. Nu are sare, nici piper. Atunci cand iubim pe cineva cu adevarat, ii iubim si imperfectiunile si nu ar strica sa ne amintim si sa ii amintim din cand in cand cat de mult ii iubim stangaciile.
Perfectiunea este adesea cautata si in relatii. Cuplurile cauta sa nu se certe niciodata pentru a avea relatia perfecta. Totusi, in relatiile “ perfecte”, cuplul se cearta. Pentru ca cearta inseamna evolutia cuplului. Nu exista relatia perfecta, exista relatia adaptata perfect imperfectiunilor noastre, ca si cuplu.
Text: Psiholog Loredana Andrei
