Este bine sau nu să plângi în faţa copilului?

Toate emoțiile pe care ființa umană le experimentează au rolul lor, fără de care viața în sine nu ar fi complete. Fără tristețe nu poți savura cu intensitate bucuria, fără dor nu poți trăi la fel bucuria revederii, așa că toate emoțiile trebuie exprimate, niciuna nu trebuie anulată. Cu toate asta, e bine sau nu să plângi în fața copilului?

Vulnerabilitatea părinţilor– semn de încredere

Mulți părinți se vaită că atunci când își revăd copiii după o zi de școală/grădiniță, micuții plâng, țipă, sunt năzdrăvani, chiar dacă îngrijitorul copilului spune că acesta s-a comportat exemplar pe tot parcursul zilei. Copiii fac acest lucru pentru că doar cu părinții se simt în siguranță, înțeleși și acceptați și simt nevoia să refuleze tot ce nu au putut elibera în mediu străini, deci practic, în mod paradoxal, aceasta este o dovadă de iubire, demonstrează că cel mic se simte acceptat de proprii părinți. Când rolurile se schimbă, iar părintele simte nevoia să plângă, îi demonstrează propriului copil că emoțiile sunt normale, că adulții nu sunt ființe care nu manifestă vulnerabilitatea și astfel, copilul înțelege că e normal să plângem, nu să devenim roboți fără de omeni. Plânsul nu este dovadă de slăbiciune, ci o recunoaștere a emoțiilor în întreaga lor complexitate.

E bine sau nu să plângi în fața copilului?

Pentru copii, noi suntem exemplu suprem. Noi dictăm normele comportamentale, noi arătăm prin comportamentul nostru cum trebuie să reacționăm, cum să ne purtăm, cum să relaționăm și cum să trăim emoțiile. Copilul trebuie să vadă cum părintele său este bucuros, cum gestionează conflictele, cum trăiește tristețea pentru că așa o să facă și el, crezând că așa trebuie să procedeze la rândul său, așa că este recomandată o abordare matură, trebuie oferit un exemplu bun, echilibrat.

Când vine vorba de plânsul în fața copilului, abordarea trebuie să fie echilibrată pentru că cel mic are tendința să creadă că părintele suferă din cauza lui, pentru că nici nouă nu ne place să vedem persoanele iubite triste. E normal să avem și tristețe în palmaresul emoțiilor și e normal să vadă copilul că avem dreptul să suferim, dar nu trebuie să îl împovorăm cu toate grijile noastre de adult.

Cum să facem să nu preia copilul stările noastre?

Iubirea copilului față de părinți este atât de intensă încât putem spune că suntem zeități în sufletul lor, iar când idolul tău este supărat, ai tendința de a prelua starea lui, de a fi alături de el și de multe ori, chiar să te consideri vinovat. Așa cum râsul este contagios, și tristețea este contagioasă în aceeași măsură, așa că e necesar să explicăm copilului că nu suntem triști din cauza lor și că nu ei sunt responsabili pentru sterile noastre. Este normal să lăsăm tristețea să se manifeste, dar nu este normal să lăsăm copilul să vadă dramatizare exagerată, cu smuls părul din cap și tăvălit pe jos. Astfel de imagini sunt traumatice pentru copil și nu mai pot fi șterse niciodată.

Nu mascați emoțiile!

Cel mai greu pentru un copil e să înțeleagă de ce emoțiile care vin natural, de la sine sunt limitate de cei care ar trebui să acorde confort și mângâiere. „Ești urât când plângi”, „Nu te mai hlizi atât”, „mă doare capul de cât de mult plângi” sunt fraze care dezarmează și anulează orice manifestare a copilului.

Emoțiile inhibate se adună și, în final, refulează. Fie că apar crizele de afect sau se crează pattern coportamental nociv pe termen lung, emoțiile inhibate își cer dreptul de a se exprima.