Libertate versus închisoare în relaţia de cuplu
Într-o lume tot mai zbuciumată de conflicte la nivel mondial, de țări care se prăbușesc sub povara greșelilor și nevoilor oamenilor de mai mult; într-un secol în care mișcările și sentimentele ne sunt puse sub lupa societății prin prisma rețelelor sociale și a tehnologiei, dorința de a avea un loc și de avea liniște, este tot mai acută. Paradoxal este faptul că deși toți ne dorim să fim fericiți, cei mai mulți dintre noi ajungând să cunoască latura dezamăgirii.
Proiectăm ușor așteptări, uneori nefirești, sau mult prea înalte, față de ceea ce ne poate oferi partenerul sau chiar viața și considerăm cumva că vina este întotdeauna a celuilalt, pentru că nu putem acuza viața!
Dăm vina pe cel de lângă noi, pentru insuccesele noastre, pentru certurile zilnice cu ceilalți, pentru că a apărut rutina în cuplu și pentru că în relație nu mai există iubire. El, partenerul de cuplu s-a schimbat, devenind altfel față de ce era în momentul îndrăgostirii (sau față de ce ne-am imaginat noi că este?) și tot el este de vină pentru că totul merge prost.
Însă cum bine știm o relație, nu este relație, dacă nu sunt doi implicați! Și că niciodată nu este doar un singur vinovat! Fiecare greșește pe undeva, fiecare comportament al unuia primește un răspuns din partea celuilalt.
A realiza că problemele din cuplu sunt în fapt rezultatul tuturor nemulțumirilor, neîmplinirilor și de ce nu, a lipsei de forță în a revitaliza relația, este o dovadă de recunoaștere și de obiectivism, ceea ce înseamnă un pas înainte.
Cum ar trebui oare să fie o relație pentru ca nici unul dintre parteneri sa nu simtă nevoia de a pleca?
O relație are nevoie de spațiu pentru a se dezvolta și a evolua; un spațiu necesar ambilor parteneri, pentru a se adapta, pentru a învăța să conviețuiască, într-o relație în care trebuie sa fii atent și la nevoile partenerului tău, așa cum și el trebuie să fie atent la nevoile tale.
Atunci când există prea multă distanță sau prea multă apropiere, apare suferința în cuplu. Și se întâmpla acest lucru, de nedorit, mai ales când nu mai există granițe de autonomie, de control, când apare manipularea, lipsa de încredere, teama de abandon, când acuzațiile pe care le faci partenerului trec de anumite granițe, când iubirea și respectul au de suferit. Relația suferă când nu mai poți comunica cu partenerul tău, când lucrurile care înainte vă făceau plăcere, azi se dovedesc a fi rutină și nepăsare.
O relație pentru a fi funcțională are nevoie și de libertate și de izolare, de apropiere și de distanțare. Femeile simt nevoia de mângâiere, de comunicare a ceea ce simt, a ceea ce le face să fie anxioase în momente de neîncredere, de tristețe, în vreme ce bărbații raționalizează și vor distanță în momentele stresante din viața lor. Simt că dacă și ar comunica trăirile, partenera l-ar considera mai puțin bărbat decât este, sau mai puțin puternic, ceea ce i-ar scade stima de sine și din imaginea creată. În timp ce femeia se simte neascultată, abandonată, din lipsa de atenție, bărbatul se simte sufocat de nevoia ei de afecțiune, de neîncrederea și de temerile ei. Și astfel, cu cât unul simte mai mult nevoia să se apropie cu atât celălalt simte nevoia să se distanțeze. Așa încep acuzele referitoare la lipsa de iubire, de afecțiune, de înțelegere, și apare adevărata izolare a cuplului, uitând de fapt că fiecare dintre ei este responsabil de aceste schimbări ce au loc mai devreme sau mai târziu. Există și cazuri în care femeia se distanțează, devenind indisponibilă, rece, pentru partener, care se reaproprie. Însă uneori e prea târziu…Mai pot fi și cazuri în care bărbatul este cel afectiv și femeia rațională, însă și în acest caz distanța și respingerea partenerului cauzează suferință și durere, și viitorul pentru cuplu devine tot mai incert.
Atunci când unul dă prea mult și altul prea puțin apare nemulțumirea, sentimentul de frustrare, epuizarea emoțională în raport cu cel care doar primește fără a da înapoi decât puțin sau deloc. Lipsa de afecțiune, nevoia excesivă de control a celuilalt, te poate face să simți furie, să uiți cine ești și ce nevoi ai, să uiți să te comporți ca un adult și redevii un copil, care se simte abandonat. Poate experimentezi experiențe din trecutul tău…poate ai nevoie de această relație pentru a-ți clarifica sentimente, stări, emoții.
Cu cât femeia devine mai autonomă, se centrează pe propria persoană, renunță la control, cu atât devine mai atractivă pentru partenerul ei care se simte înțeles și ascultat, nejudecat, fără responsabilitatea de a-i fi mereu ”batistă”! Într-o relație de cuplu, asumată de cei doi parteneri, maturi în comportament și sentimente, parcursul relației este unul sigur, fără multe lacrimi, fără dezamăgiri, demn de urmat. Sigur că fiecare relație este diferită, însă în toate relațiile există sentimente de bucurie, de tristețe, neîmpliniri, dezamăgiri, nemulțumiri, certuri, împăcări…. important este ca cei doi parteneri să accepte emoțiile și trăirile celuilalt fără a uita de el însuși.
