Relatia platonica – despre ce vorbim de fapt?

Termenul de „platonic” asa cum este descris in Dictionarul Explicativ al limbii romane face referire la sentimente pure, ideale, spiritualizate, care nu se pot realiza, care nu se concretizeaza, care nu pot fi puse in practica.

Conceptul filosofic al lui Platon incadreaza de fapt iubirea trupeasca intr-o imagine degradata a adevaratei iubiri, iubire ce isi gaseste adevarata valoare daca tinteste profunzimile sufletului, nu placerile trupesti, prin urmare conceptul a fost preluat de multi altii din epoca contemporana dezvoltandu-l extrem de rapid fara a tine seama de adevarata filosofie a lui Platon.

Ca atare, iubirea platonica este doar un mit. In istorie si filosofie se cunoaste ca Platon respingea extremele, desfraul si puritatea. Calea pe care o promova era aceea a moderatiei si a echilibrului. Termenul de „iubire platonica” a prins contur de-a lungul timpului, in istorie sunt cunoscute comportamentele de amanare a actului sexual de catre femei ca dorinta de a egala reputatia, statutul si demnitatea barbatului.

Aceasta amanare a actului sexual era perceputa acum cateva sute de ani ca o contributie importanta la formarea imaginii femeii, care nu era vazuta si nu era tratata in societate decat ca cea care dadea nastere si se ocupa de cresterea copiilor, aceasta fiind perceptia asupra rolului femeii.

A recurge la amanarea actului sexual insemna amanarea greutatilor derivate din nasterea si cresterea copiilor, precum si incercarea de a stabili o relatie mai profunda si bazata pe respect cu barbatul. In era contemporana, acest termen prinde contur intr-o problematica complexa a rolului femeii in societate si pot fi intalnite multiple situatii cand se vorbeste de aceasta iubire platonica, in afara de situatiile de a atrage atentia barbatului si a dori modificarea si coordonarea perceptiei acestuia si in zona altor calitati ale femeii, si nu numai asupra calitatii de mama.

Iubirea platonica permite femeii moderne si cuplului modern sa puna in plan secund intemeierea unui camin si sa se implice mai mult in activitatile profesionale sau spirituale. A recurge la aceasta amanare a actului sexual in zilele noastre este un fel de permisiune pe care unele femei o percep necesara pentru a-si cladi o viata spirituala sau materiala mai bogata.

Dimensiunea conceptului de iubire este reliefata de Platon in dialogul numit „Banchetul” sau „Simpozionul”, in care Platon incearca sa descopere fundamentul sentimentului idealizat al dragostei.

In timpul unui banchet, participantii aduc un elogiu zeului iubirii. Initiatorul discutiei este Faidros, care preamareste dragostea ca o zeitate atotputernica, una din cele mai vechi divinitati, care inspira in mod divin indragostitii catre virtute si ii conduce prin iubirea de glorie la fapte onorabile, considerand ca acest preainalt sentiment a aparut la originea lumii si este „vrednic de admiratia oamenilor si zeilor”. Totodata, el spune ca dragostea „este pentru oameni pricina celor mai mari binefaceri” si permite accesul la lumea Frumosului absolut, cei ce iubesc au curajul autosacrificarii in numele iubirii: „numai iubitorii sunt hotarati sa moara pentru iubirea lor” si sentimentul iubirii este „cel mai vrednic de cinstea noastra si cel mai in masura sa-i ajute pe oameni sa dobandeasca tot ce poate fi dobandit in viata, iar dupa aceea sa fie pomeniti dupa moarte pentru vrednicia lor”.

Dialogul lui Platon include si alti oratori ca Pausanias, Eriximah si Aristofan, care dezvolta ideea lui Faidros, aducand argumentari in scopul iubirii profunde si considerand iubirea pretinsa cu scopul de a dobandi bani sau o pozitie sociala ca fiind o stare care indeparteaza lumea de la Frumos, Bine si Adevar; Aristofan fiind cel care incheie prin a argumenta motivul pentru care oamenii isi cauta perechea potrivita prin faptul ca celalalt este jumatatea prin care ne intregim fiinta si ca aceasta tendinta este una innascuta prin care fiinta umana se intregeste prin sentimentul iubirii.

Aristofan concluzioneaza ca Eros este zeul care ne calauzeste catre faptura noastra adevarata, cea originara, „dandu-ne marea nadejde ca el ne va reaseza in vechea noastra stare si, vindecandu-ne ranile, ne va darui fericirea deplina”.
Pe fiecare dintre noi l-a incercat sentimentul iubirii, intr-o forma sau alta, sentiment greu de definit, dar pe care fiecare il recunoastem atunci cand apare. Traim si simtim in moduri diferite si avem credinte, valori si repere de constiinta diferite, insa raportat la argumentul de baza al lui Platon despre „bine” , iubirea este un sentiment pe care il putem incadra.

Ca si concept al unei ere prezente, in care sexualitatea isi face simtita prezenta si energia predominanta in relatiile umane, iubirea platonica poate fi privita ca o forma a unei iubiri ce nu poate fi consumata, insa uzanta termenului o reflecta ca o forma de prietenie „avansata”,  care are la baza o intensa atractie atat a exteriorului (corpului) cat si a interiorului (sufletul) si in care sexul nu este considerat important. Iar pentru ca am pornit de la un concept filosofic, voi face o incheiere cu un citat din Arthur Schopenhauer din opera „Viata, amorul, moartea”:

„Amorul platonic este o prostie, caci amorul nu se multumeste nici chiar cu un sentiment reciproc – ceea ce doreste, ce cauta, ce pretinde este posedarea insasi, este a simti fiinta iubita, dorita, in puterea sa vitala, barbateasca, sa simta posedand in toata plenitudinea, cu toata forta simturilor dezlantuite prin pl?cere.”

Text: Ionela-Janina Sabou
Psiholog cu libera practica in psihoterapie cognitiv-comportamentala